Dedesubt
Ce se petrece dedesubt #
Trei lucruri care stau des sub vorbele astea.
În multe familii copiii învață „cere-ți iertare”, iar regula ajunge să pară o promisiune semnată de toți.
La unii merge înapoi la copilăria în care erau puși să-și ceară iertare unui văr, unei profesoare sau unui frate mai mic, în timp ce greșelile celor mari treceau fără o vorbă.
Dedesubt poate sta o regulă: „Până nu-și cer scuze, nu s-a terminat” sau „Dacă le-ar păsa, ar recunoaște.”
Reacții
Ce fac oamenii des #
- Aduci vorba veche din nou, sperând că de data asta ajunge
- Ții în minte o listă tăcută cu fiecare dată când un părinte a greșit
- Îți ceri tu scuze primul ca să se termine încordarea, apoi te supări pe tine
- Taci acasă de câte ori subiectul se apropie
- Repeți conversația ani de zile, cuvânt cu cuvânt, sub duș
Pachetul
Povestea în 6 cartonașe #
Șase cartonașe scurte, de la clipa aceea până la a lăsa să treacă.
O vorbă veche în microbuz
Duminică după-amiază, în microbuzul de la Bistrița spre Cluj, după un prânz lung la părinți. Pe șosea, o vorbă spusă de tata la masă, acum ani, începe să se reia cuvânt cu cuvânt. N-a retras-o niciodată. Nimeni n-a mai pomenit-o. Mâinile se strâng pe geanta din poală, iar usturimea veche e surprinzător de proaspătă, de parcă s-ar fi întâmplat azi-dimineață.
Dacă au greșit, cer scuze
Dedesubt stă o regulă: „Dacă au greșit, ar trebui să-și ceară scuze.” Sună cât se poate de drept. Doar ei ne-au învățat-o. Dar uită-te ce face: lasă clipa veche deschisă, ca o ușă care se poate închide doar de partea lor. Până nu vine cuvântul, usturimea rămâne aprinsă, iar tu aștepți.
De ce scuza pune lucrurile la loc
O ținem pentru că o scuză face ca lucrurile să pară puse la loc. Poate ți s-a spus de fiecare dată „cere-ți iertare”, și părea doar drept ca regula să meargă în ambele sensuri. Poate vrei doar să auzi că în clipa aceea ai contat. Oricum, a vrea o scuză nu e mărunțiș. Vine din dorința ca ceilalți să te ia în serios, și merită blândețe, nu vină.
Clipa veche la fiecare vizită
Fiecare vizită readuce clipa veche în cameră. Observi ce n-a fost încă spus. Reiei cuvintele pe drumurile lungi. La fiecare vizită aștepți o propoziție care nu vine. Micile vorbe noi cad mai greu, pentru că se așază peste cele vechi. Trecutul își ia un loc la masă, și ocupă destul de mult.
Merită să aștepți scuza aceea?
Întreabă-te cinstit: a făcut așteptarea scuzei vreodată ca usturimea veche să se micșoreze? Sau mai ales a ținut-o proaspătă? Unora le e foarte greu să spună cuvântul acela, din motive pe care nimeni altcineva nu le poate vedea întreg. Oricum, cuvântul lipsă nu arată dacă ai avut dreptate să te doară. Merită să ții regula atât de strâns pentru ce te mai costă?
Ușa o închizi tu
A lăsa jos nu înseamnă să zici că a fost în regulă sau că n-a contat. Înseamnă că clipa veche nu mai are nevoie de scuza lor ca să fie pusă jos. Știi că te-a durut. Poți să te crezi, pe deplin, fără cuvântul lor. De aici se întoarce ceva liniște: ușa se poate închide și dinspre partea ta, iar drumul spre casă poate fi doar un drum spre casă.
If what happened was being hurt, threatened or frightened, that is something else, and worth taking seriously, sorry or not.
Întoarcerea
Regula veche și una nouă de încercat #
Regula vecheDacă au greșit, ar trebui să-și ceară scuze.
O regulă nouă de încercatȘtiu că m-a durut. Ușa aceea o pot închide eu.
Trei zile mici
Încearcă 3 zile #
- Ziua 1
Când clipa veche revine, respiră adânc o dată
- Ziua 2
Spune-ți: „M-a durut, și a fost real”
- Ziua 3
Pune muzica ta preferată pentru drumul spre casă
Vrei să vorbești despre asta?
“Cine din viața ta își cere bine scuze, și ce face?”
Gratuit și privat. Fără cont ca să începi. Conversația începe cu întrebarea asta.
Tot ce știe pachetul ăsta
Mai în profunzime #
Cum sună, de unde vine, cât costă și alte feluri de a o privi. Fiecare întrebare deschide o conversație.
Cum lovește
Ce s-a spus
O clipă veche fără sfârșit #
În microbuzul de Cluj, după prânzul de duminică de la Bistrița, o vorbă spusă la masă acum ani de zile începe să se reia în minte, cuvânt cu cuvânt. Iar odată cu ea vine propoziția: „Părinții mei ar trebui să-și ceară scuze când greșesc.”
De cele mai multe ori nu e vorba de câștigat. E vorba de ceva pus la loc: clipa recunoscută, socoteala îndreptată, un „am greșit” spus simplu, către tine, ca scena veche să se poată încheia în loc să se tot repete.
Dacă e vorba de durere mare sau de frică acasă, mergi încet; acest set de cărți vorbește doar despre greșelile și neînțelegerile de zi cu zi.
Care clipă cu părinții îți vine prima în minte când te gândești la o scuză care n-a venit?Vorbește despre asta ›
Primele secunde
Ce se ridică înainte de cuvinte #
Unii simt căldură în obraji când un părinte schimbă vorba. Alții simt cum li se încleștează fălcile când o poveste veche e spusă din nou pe felul lor, sau cum cuvintele rămân prinse în gât, în timp ce ceilalți de la masă trec mai departe la cozonac.
Senzația poate veni mai repede decât orice judecată: un „iar începe”, o privire fugară spre un frate sau o soră, dorința de a pune pe masă toată povestea deodată. Gândul vine adesea mai târziu, pe scări sau în autobuz.
Data trecută când un părinte a trecut direct peste ceva ce greșise, ce ai simțit înainte să spui ceva?Vorbește despre asta ›
De ce lovește
Dorința de a conta pentru ei #
Să vrei ca un părinte să-și ceară scuze când a greșit e o dorință cât se poate de firească. O scuză spune că momentul a existat, că a contat, că te-au luat în serios. Fără ea, unii simt că o clipă veche rămâne deschisă, ca o ușă lăsată crăpată.
În multe familii copiii învață „cere-ți iertare”, iar regula ajunge să pară o promisiune semnată de toți. Când nu pare să meargă și în sus, diferența se simte mai puțin ca o toană și mai mult ca o nedreptate.
Dacă mâine unul dintre părinți și-ar cere scuze pentru un singur lucru, care ai vrea să fie acela?Vorbește despre asta ›
Vocea dinăuntru
Vocea care repetă scena veche #
„Să mă fi recunoscut o dată.” „Dacă făceam eu așa, îmi aud și azi.” „De ce trebuie să aplanez mereu eu lucrurile?” Vocea vorbește de obicei pe drumul de întoarcere, sau când un părinte spune o poveste veche și o lasă deoparte tocmai pe cea care a durut.
Unii observă că vocea ține o evidență atentă, care crește cu fiecare vizită. Ceea ce arată evidența poate fi mai puțin vorbele în sine și mai mult dorința ca ceilalți să te ia în serios.
Când vocea reia scena veche cu părinții, ce replică vrea ea să audă de la ei, cuvânt cu cuvânt?Vorbește despre asta ›
De unde vine
De unde poate veni
De unde începe, adesea, dorința de scuză #
La unii merge înapoi la copilăria în care erau puși să-și ceară iertare unui văr, unei profesoare sau unui frate mai mic, în timp ce greșelile celor mari treceau fără o vorbă. Regula iertării a fost învățată limpede; doar că părea să meargă într-o singură direcție.
La alții vine dintr-o zi anume: vina căzută pe copilul nepotrivit, o excursie plănuită și apoi lăsată baltă pe tăcute, un „noi știm mai bine” care s-a dovedit altfel. Unii duc o asemenea dorință până în anii mici, alții nu.
Care zi din copilărie te-a făcut prima oară să-ți dorești ca un părinte să-și ceară scuze, și ce se întâmplase în ziua aceea?Vorbește despre asta ›
Credința de dedesubt
Regula care așteaptă cuvintele #
Dedesubt poate sta o regulă: „Până nu-și cer scuze, nu s-a terminat” sau „Dacă le-ar păsa, ar recunoaște.” Prima propoziție e cea care se aude; regula de dedesubt hotărăște dacă o clipă veche poate fi vreodată pusă jos.
Nu pare regulă, ci dreptate simplă, și are într-adevăr rost. De aceea merită privită, alături de părinții de azi și de clipa așa cum ți-o amintești.
Unii leagă o asemenea regulă de anii mici, alții nu. Oricum, poate fi privită.
Pe care clipe vechi cu părinții se mai potrivește regula despre scuze, și pe care nu?Vorbește despre asta ›
Cât costă
Cât costă
Ce poate costa clipa rămasă deschisă #
Poate însemna un prânz de familie petrecut așteptând o ocazie care nu mai vine, un telefon de ziua cuiva ținut scurt, să nu iasă vorba veche, o seară după vizită petrecută certându-te cu un părinte care nici nu e în cameră. Liniștit, și totuși greu.
Mai e și întrebarea cine ține sfârșitul. Când o clipă veche nu poate fi încheiată decât prin cuvintele altcuiva, ultima ei replică rămâne în mâna lui, a cuiva care poate o spune sau poate niciodată.
În ultima vreme, care vizită sau telefon obișnuit cu părinții a fost cel mai mult colorat de scuza care n-a venit, și ce te-a costat?Vorbește despre asta ›
Dacă rămâne cum e
Încă cinci ani cu scena veche #
Închipuie-ți un marți obișnuit, într-o zi în care „părinții mei ar trebui să-și ceară scuze” se aude tare. E doar o imagine de privit, nimic de reparat.
Poate reluarea vorbei vechi în minte, pe drum, un telefon de la un părinte răspuns la a patra sunerie, o sarcină de la serviciu citită de două ori pentru că gândul e în altă parte, o plimbare de seară petrecută repetând discuția.
Nimic din asta nu e o prevestire, iar imaginea poate fi pusă deoparte oricând.
Ce e în el: telefoanele, vizitele, scena veche reluată, lucrurile nespuse?Vorbește despre asta ›
Ce umple ziua aceea, și ce așteaptă?Vorbește despre asta ›
Privind acel marți, ce observi, dacă observi ceva?Vorbește despre asta ›
Alt fel de a o privi
Alt fel de a o privi
Seriozitatea, în ce fel? #
O scuză poate aduce mai multe deodată: socoteala îndreptată, rana socotită, un semn că nu se va mai repeta. Unele pot veni doar de la un părinte; altele, ca să știi ce s-a întâmplat și că a contat, le poți ține tu.
Ce s-a întâmplat poate fi adevărat și fără ca cineva să-și ceară vreodată scuze. O scuză ar adăuga ceva real, iar lipsa ei nu șterge adevărul clipei. Amândouă pot fi adevărate deodată.
Din tot ce ți-ar da o scuză de la părinți, ce parte contează cel mai mult, și care parte ai putea-o ține tu?Vorbește despre asta ›
Ce e deja acolo
Ce vine în continuare, lângă lucrul vechi #
Lângă scuza încă sperată, unele lucruri pot veni totuși de la părinți, oricât de obișnuite: un borcan de zacuscă pus în geantă pentru drum, un telefon „Ai ajuns?”, un râs împreună la un film vechi.
A le vedea nu închide povestea veche și nu datorezi nimic pentru ele; speranța și aceste lucruri mărunte pot fi adevărate amândouă. Blândețile obișnuite sunt greu de văzut cât timp scena veche se reia în minte.
Unele săptămâni aduc foarte puțin, și e în regulă.
Ce aduc părinții tăi deja într-o săptămână obișnuită și ai vrea să vezi, fără să crezi că asta rezolvă ceva?Vorbește despre asta ›
Împăcarea
Liniște care nu așteaptă o scuză #
Împăcarea cu această speranță nu înseamnă să hotărăști că lucrul vechi a fost în regulă sau că a vrea o scuză e prea mult. Înseamnă că scuza care lipsește nu mai hotărăște drumul spre casă, următoarea vizită și cât din seara ta se duce pe ea.
Ce e just în ea poate rămâne: dorința ca ceilalți să te ia în serios, dorința ca cei mari să respecte regula pe care ne-au învățat-o. Dacă ce s-a întâmplat a fost durere sau frică, e altceva și merită luat în serios, cu sau fără scuză.
Respectul și siguranța elementare acasă nu înseamnă niciodată „prea mult”, pentru tine și pentru ei, vină sau nu o scuză. Unele lucruri se țin sub tăcere din motive bune, și siguranța e unul, iar asta e permis.
Închipuie-ți drumul spre casă împăcat cu asta: ce ți-ar plăcea la el?Vorbește despre asta ›
O propoziție mai adevărată
O propoziție mai adevărată pentru drumul spre casă #
În loc să te cerți cu „Părinții mei ar trebui să-și ceară scuze când greșesc”, unii țin pregătită o propoziție ca: „S-a întâmplat, a contat, și pot ști asta fără cuvântul lor.” Nu trebuie să câștige, doar să stea lângă cea veche.
La început poate părea țeapănă. Unii găsesc că o propoziție a lor ia puțin din locul pe care îl ocupa reluarea; alții găsesc că nu, și e în regulă.
Cum ar suna, în cuvintele tale, o propoziție mai adevărată, care ține adevărat ce s-a întâmplat fără să aștepte scuza cuiva?Vorbește despre asta ›
Ce să lași în pace
Unele lucruri vechi pot sta pe raft #
Nu orice clipă veche trebuie încheiată anul acesta. Unele pot fi observate, privite o dată și lăsate la vedere, ca o ceașcă ciobită ținută într-o bucătărie din Bistrița sau o fotografie veche de școală sprijinită de cărți.
Unele familii nu pot vorbi despre trecut, și nu e nevoie să le pui la încercare. Unele lucruri se țin sub tăcere din motive bune, și siguranța e unul, iar asta e permis. Dorința unei scuze poate rămâne privată cât vrei, și tot reală.
A o pune jos pentru seara asta nu înseamnă că a fost în regulă sau că s-a rezolvat. Doar că scena veche nu trebuie să te însoțească acasă de fiecare dată.
Dacă s-ar slăbi
Și dacă strânsoarea s-ar slăbi, puțin #
Închipuie-ți, doar ca imagine, așteptarea cu o treaptă mai încet. Dorința unei scuze e tot acolo, dar scena veche e o amintire printre multe.
Lucrurile mici pot fi destule: lucrul vechi tot acolo, dar un strop mai puțin din drumul spre casă dus cu el, un cântec de la radio auzit cu adevărat, sau o vizită ținută minte pentru mâncare și un râs.
Nimic de aici nu trebuie spus nimănui. Orice iese la iveală e al tău, oricât de mic. Mai departe: ce poate însemna împăcarea cu această speranță și ce e deja acolo.
Ce se simte diferit mai întâi, fie și puțin?Vorbește despre asta ›
Care ar fi primul tău lucru mic?Vorbește despre asta ›
Lucruri mici de încercat
Ceva de încercat
Câteva lucruri mici de încercat #
- Observă care clipă veche se întoarce cel mai des și în ce fel de zile
- Când scena veche începe să se reia, observă ce din zi a pornit-o
- Observă un lucru pe care ți l-ai dorit azi, oricât de mic
- Întreabă-te în șoaptă: ce mi-ar da, de fapt, scuza aceea?
- Observă care parte e mai tare: ce s-a întâmplat sau că n-a fost recunoscut
Mici, private și opționale. Încearcă ce ți se pare cu putință.
Alege o întrebare
Vorbește despre asta #
Atinge una. Se deschide o conversație cu Dr. Thoughts chiar pe întrebarea aceea: gratuit, privat, fără cont ca să începi.
- Cine din viața ta își cere bine scuze, și ce face?
- Ce cuvinte ai vrea să auzi de la un părinte, și unde ai vrea să fii când le auzi?
- Ce neînțelegere mică din familie s-a încheiat bine, și ce a ajutat?
- Dacă dorința ca părinții să-și ceară scuze s-ar slăbi puțin, ce ai observa întâi?
- Ce are deja o vizită obișnuită acasă, ce ai vrea să prețuiești puțin mai mult?